Skip to content Skip to footer

Al șaptelea simț al jazzului

7th SENSE. Vor fi în această toamnă pe scena Jazz in the Park într-un proiect inedit, și îi veți întâlni și pe prispă, la povești. Dar până atunci, am stat un pic de vorbă cu ei, să vedem cine sunt mai exact și ce vor de la jazz și de la viață. Și ne-a plăcut ce-am aflat. 

Care este povestea numelui 7th SENSE?

Laura Benedek: La sfârșitul primului an de Conservator am fost la spectacolul „Tarot Tales”, creat de Mircea Tiberian, în care au participat și câteva vocaliste de la secția de jazz. Fiind un spectacol interactiv, am ales și eu o carte și mi-a picat steaua. Fiecare carte avea un mic cântecel pregătit și îmi aduc aminte că versurile au rezonat foarte mult cu starea mea de atunci (și, to be honest, încă sunt foarte relevante și acum). După 3 ani, aveam deja trupa formată, dar pe atunci se numea Laura’s 5ive (nume preluat din proiectele scenei londoneze de jazz) și am vrut să fac o schimbare pentru că deja începusem să avem compoziții proprii și am vrut să creez ceva al nostru. Mi-am adus aminte de acea poezie, am căutat-o, am recitit-o, încă rezonam foarte mult cu mesajul respectiv și pe undeva acolo a apărut acest nume și mi s-a părut că se potrivește și cu povestea mea, dar și cu povestea trupei. ”Come on, trust your intuition. You know exactly what’s going on. You have a seventh sense”. Între timp am căutat și care este al 7-lea simț și, funny enough, mă regăsesc și acolo. Deci cred că s-au legat cumva lucrurile.

Cum ajungeți să transformați o idee într-o piesă?

Laura Benedek: Sunt mai multe feluri cred, sau cel puțin noi am descoperit mai multe metode în care facem asta. Fie este vorba despre un subiect anume pe care vrem să-l abordăm și să-l transpunem în muzică (Two Moons, AFTR LPZ), fie cineva are deja o idee muzicală, iar dacă tuturor le place, continuăm să lucrăm la ea și vedem în ce direcție ne îndreptăm. În cazul ăsta titlul piesei apare spre final (Cu Voi, Dance Desire, Blood Chapel). Se mai întâmplă să știm despre ce vrem să compunem și atunci încercăm să ne punem întrebări, challenge-uri care să ne ajute la procesul compozițional (încercăm să descriem ce culori vedem, ce vrem să simțim când ajungem la o anumită parte din piesă etc). Și foarte rar, dar avem una-două piese așa, ideea apare spontan când ne prostim, jam-uim. (ex. Almost Five, începutul de la Violet Lights).

Ce album v-a deschis noi perspective asupra muzicii?

Laura Benedek: „Nubya’s 5ive” de Nubya Garcia. S-a întâmplat chiar acum șase ani când, din păcate, eram încă înconjurată doar de energie negativă și cuvinte descurajatoare. Când am descoperit albumul, și pe ea mai ales, mi-am dat seama că și eu pot și vreau să fac asta, că totul e posibil, chiar și pentru o fată instrumentistă. Din acel moment am știut că vreau să cânt doar muzică originală și am simțit că în sfârșit mi-am găsit locul în lumea muzicii. Iar de atunci… there was no turning back și cred că am realizat lucruri foarte drăguțe. Iar multe i se datorează acestui album și ei, care până în ziua de azi e one of my biggest inspirations.

Sergiu Bivol: „The Imagined Savior Is Far Easier To Paint” este albumul trompestistului Ambrose Akinmusire. Acesta reusește să transmită pe tot parcursul albumului o emoție apropiată de bizar, mai exact o senzație că ceva neobișnuit se întâmplă constant. Acest album mi-a adus la cunoaștere o perspectivă mai introspectivă, filozofică a muzicii.

Lucas Contreras: Albumul „Kind of Blue” de Miles Davis.

Când vă gândiți la piesa perfectă de jazz, ce titlu vă vine în minte și de ce? 

Laura: O să aleg două și încerc să fiu scurtă. Prima ar fi „Contemplation” de McCoy Tyner. Piesa are o forță și energie pe care sincer nu o pot descrie, dar e incredibil ce se întâmplă acolo. Chiar magic. A doua este „Pace” de Nubya Garcia. Mult mai modern, dar mi se pare că prin intensitatea cu care se cântă și climaxul de pe la finalul soloului de pian, se poate înțelege mesajul piesei, faptul că trăim într-o lume care nu prea încurajează pauzele. În lumea artistică mi se pare și mai greu să poți face asta. Rezonez foarte mult cu muzica ei, oricum și tot albumul „Source”, iar cvartetul pe care și l-a format mi se pare la fel de magic. Recomand!

Sergiu: Piesa perfectă de jazz nu rămâne aceeași niciodată, dar acum dacă ar fi să aleg ar fi cu siguranță „Street of Minarets” de pe albumul nou a lui Dhafer Youssef. Această piesă are pur și simplu toate elementele importante ca o piesă să fie extrem de bună, iar pe lângă asta sunt și dezvoltate la un nivel înalt. O introducere atmosferică, melodie extrem de catchy, solo și un interplay superb, iar pe langă asta toți artiștii din piesă sunt cei mai buni din domeniu.

Lucas: Piesa perfectă de jazz ar fi „Along came Betty”, a lui Benny Golson, interpretată de The Jazz Messengers. Perfect swing, perfect groove.

Cum vă completați unul pe altul? Cine ce rol are în trupă?

Laura: Cred că facem echipă foarte bună, mai ales pe plan muzical. Deja ne cunoaștem de foarte mult timp și știm ce muzică ne place, cu ce muzică am crescut, știm țelurile noastre și simt că am reușit să scoatem în evidență atuurile fiecăruia. Pe scenă la fel, cântând de atât de mult timp împreună deja, ne cunoaștem foarte bine și câteodată putem anticipa în ce direcție se va duce unul sau altul. Deci pe plan muzical suntem cam egali și fiecare are un rol destul de fundamental. În schimb, m-am ocupat doar eu cu tot ce ține de organizare, promovare, mailuri etc. Anul ăsta s-au mai implicat puțin și băieții pe partea asta și trebuie să le dau credits, haha. Dar, în principiu, partea asta mai administrativă/organizatorică e on me.

Sergiu: Eu sunt extrem de atras de cultura asiatică, dar și de cea din Orientul Mijlociu și asta se poate vedea în aportul meu muzical adus trupei. Chiar dacă muzica este în mare parte emoție, mie îmi place să fac referire mult la partea rațională, obiectivă a acesteia cum ar fi partea tehnică, de structură a pieselor. Când compunem, eu deseori pun întrebări mai pragmatice: „Este melodia asta destul de catchy?”, „Cum secționăm piesa ca să se audă o creștere continuă?” etc. Rolul meu în trupă, ca trompetist, este de a transmite cât de bine se poate mesajul piesei. Dacă este vorba de interpretarea melodiei, este rolul meu să fac ca aceasta să iasă în evidență și să rămână în memoria publicului cât mai mult timp. La solo este momentul când împreună cu colegii mei încerc să creez o anumită stare, fie ea de bucurie, petrecere, mister etc.

Lucas: De obicei ne dă Laura o direcție estetică și sugerează un groove, peste care eu adaug niște armonii. După ce se stabilește acest fundament, începem toți trei să căutăm idei melodice. 

Unde se întâlnesc personalitățile voastre cu personalitatea instrumentului la care cântați? 

Laura: Sincer, îmi place să fiu basistă. Oricât de clișeic sună și poate neașteptat, având în vedere că mă ocup aproape singură de evoluția trupei (mă repet, pe partea de organizare etc), basul nu e un lead/front instrument și îmi place asta, îmi place să nu fiu în centrul atenției, mai ales pe scenă. Dar, în același timp, basul are un rol fundamental și ține toată trupa steady și împreună, iar eu simt că am făcut și fac asta atât pe plan muzical, cât și pe întregul demers al călătoriei noastre ca trupă. Deci da, mă regăsesc în acest instrument prin mai multe planuri.

Sergiu: Eu sunt o persoană extrem de sinceră, iar trompeta prin definiție pot zice că poate să fie doar și doar sinceră. Nu te poți ascunde la trompetă, fiind mai tot timpul vulnerabil in fața publicului , un lucru care mi se potrivește.

Lucas: Laura are visul, inițiativa, groove-ul și direcția estetică. Sergiu are foarte mult simț melodic și o tehnică impecabilă, iar eu am cunoștiințe armonice și de orchestrație.

Cum vedeți jazzul românesc? 

Laura: O întrebare care cred că merită un articol separat, haha. De obicei sunt foarte critică când vine vorba de ce se întâmplă pe scena noastră locală, dar de data asta o să vreau să mă concentrez pe ce am observat în ultimii doi ani, mai ales de când am început să curatoriez două serii de concerte: Pure Jazz la Point, și jazzunit la Control. Văd foarte mult potențial în generația noastră și deja simt că ne îndreptăm într-o direcție bună. Probabil mulți muzicieni din generația mai veche m-ar contrazice și ar spune că nimeni din generația noastră nu știe să cânte jazz, dar eu nu sunt deloc de acord cu asta. 

În primul rând au apărut multe proiecte care își cântă muzica originală, ceea ce mi se pare incredibil și chiar sunt foarte mândră de toți. Înainte nu prea exista dorința de a crea muzică originală și mă bucur enorm când văd că apar din ce în ce mai mulți care încearcă și compun, își pun concerte și testează ce funcționează sau ce nu. Chiar mi se pare minunat și mi-am dorit foarte mult acest lucru. Acum doi ani cred că eram maxim 3-5 trupe care aveam muzică originală, iar acum numărul tot crește semnificativ. Și în același timp simt că suntem o generație tânără destul de legată, care nu se mai lasă descurajată așa de tare de cei care susțin că noi nu știm să cântăm, că suntem instrumentiști proști și că mai bine ne-am lăsa de această meserie. Îmi place mult ce se întâmplă și abia aștept să văd cum o sa evolueze. Evident, mai e nevoie de mulți ani ca să se inchege totul și mai bine, dar eu zic că suntem pe drumul cel bun.

Ce planuri de viitor aveți? Pe unde ați vrea să cântați? 

Laura: Planuri există fooooarte multe. Vrem să scoatem albumul nostru pe vinil, vrem să facem merch, videoclip, dar cred că cel mai mult vrem să începem să ieșim cât mai des din țară și să avem mici și mari turnee prin Europa, și nu numai. Abia așteptăm să cântăm la Jazz in the Park, mai ales că o să colaborăm cu trei muzicieni din Berlin, care de fapt provin din Brazilia și Tel Aviv. Iar la final de septembrie chiar o să ne facem debutul pe scena internațională, și anume în Istanbul. Deci abia așteptăm și acest moment care pare încă ireal. Eu aș vrea să cântăm la Sziget, North Sea, We Out Here, Glastonbury, Love Supreme și Montreux și la toate de fapt, chiar vrem să cucerim lumea cu muzica noastră, haha. Legat de Montreux aș avea o poveste foarte faină pe care o să o spun doar atunci. Dar cred că va fi cel mai inspirațional moment din viața mea, atât pentru mine, cât și pentru public. Îl aștept cu nerăbdare, deci dacă știți cum am putea ajunge acolo, let us know, haha.

Sergiu: Planurile de viitor sunt sincer fără limite. Să colaborăm cu diferiți artiști care ne-au influențat: Ibrahim Maalouf, Yussef Dayes,etc. Să fim sponsorizați de diferite firme fie ele de instrumente, haine sau produse. Mi-aș dori să ajungem să cântăm în Tokyo, Hong Kong, Sydney și la Montreux Jazz Festival.

Lucas: Vrem să terminăm al doilea album și să începem să cântăm în străinătate.

Go to Top

Abonează-te la newsletter

ȘI PRIMEȘTI UN VOUCHER DE 10% REDUCERE
PENTRU ABONAMENT