A existat în viața mea o perioadă în care petreceam ore întregi, în fiecare seară, uitându-mă la Mezzo. Devenise un soi ritual, după o zi lungă, cu muncă, nervi și imprevizibil. Orele de Mezzo erau o constantă liniștitoare și încântătoare. Concerte clasice laolaltă cu spectacole de balet contemporan și festivaluri de jazz, Verificam des programul francezilor și făceam astfel încât să nu pierd un concert de pian al Marthei Argerich, un anume show în coregrafia fabulosului Mats Ek ori o simfonie dirijată de sir Simon Rattle. O transmisiune live. Acest răsfăț în formă continuată menținea o senzație de bine, indiferent cum fusese ziua.
La un moment dat, când am schimbat casa, iar noul operator de cablu scosese Mezzo în grilă, m-am apucat de dat telefoane și de făcut reclamații. Firește, nu din cauza mea (sau datorită mie), canalul muzical a reapărut în ofertă. Asta nu m-a împiedicat s-o iau ca pe o superbă victorie personală și să simt că pot muta, dacă nu munții, măcar niște canale într-o grilă tv.
Dar să revenim la Mezzo și la ce mi-a oferit, în anii ăia. Mai exista ceva magic născocit de echipa lor: rubrica Intermezzo. Un calup de câteva clipuri, care să umple timpul până la fix, după un program consistent. Acele pauze dintre marile concerte sau spectacole erau mereu ca niște cutii cu bomboane de ciocolată. Ba nu, ca niște cutii de bijuterii. Tot ce găseai înăuntru era prețios. Și aveai surpriza să descoperi în permanență lucruri noi și uimitoare. Acolo i-am ascultat pentru prima oară pe Lhasa de Sela și pe Lizz Wright, pe Renaud Garcia-Fons și pe Diego el Cigala. Pe japonezii turbați de la Soil and Pimp Session. Artiști cu care am rămas prietenă până azi. (Bine, ei n-au aflat că suntem prieteni, dar asta e mai puțin important… :))
Tot de la Intermezzo am aflat și de un anume domn, fost copil-minune al muzicii devenit basist excepțional, dar care și-a cucerit reputația de rege al chitarei. Influențat de părintele jazzului manouche, Django Reinhardt; superb improvizator, subtil și exploziv în egală măsură; elegant și deopotrivă molipsitor în entuziasmul său, acest cetățean emblematic pentru gypsy jazz, fusion și “zonele conexe” se numește Biréli Lagrène. A colaborat cu zeități din domeniu precum John McLaughlin, Paco de Lucia și Al Di Meola, a fost cooptat în formule de-a dreptul magnetice de Jack Bruce și Ginger Baker, Stanley Clarke sau Miroslav Vitouš.
Și, în iunie, va fi parte din aventura JAZZ IN THE PARK de la Cluj. Dacă sunteți curioși cum sună transcrierea muzicală a expresiei “joie de vivre”, nu vă permiteți să lipsiți de la concertul ăsta.
Articol scris de Diana Popescu
